Un peisaj de toamna tarzie, cu forme apocaliptice, copaci strigand cu crengi filiforme si moarte catre cer, ne insotea pe un drum de tara, care parca pleca de nicaieri si ajungea niciunde. Tristetea naturii isi pusese amprenta si asupra noastra, nimeni nu indraznea sa tulbure linistea in care doar torsul motorului ne amintea ca existam.
O ceata rece si umeda ne pleznea prin parbriz, atat de densa de parca insusi Dumnezeu dorea sa ascunda, de ochii nostri, tristetea naturii. Deodata, parca dintr-un tunel, a aparut o silueta fantomatica, din ce in ce mai vizibila, o caruta cu tigani. Cand ne-am apropiat am vazut caii costelivi, chinuiti, schelete vii, si biciul care lovea acele umbre, prea epuizate sa poata riposta.
Fara sa vorbim, am oprit si am coborat. Am infiripat o discutie cu tiganii, nu au priceput nimic din ce le-am spus, prea abrutizati de greutatile vietii lor. Dar… cand au plecat, uitandu-ne dupa ei, cu lacrimi in ochi si revolta neputintei de a ajuta acei caluti, am vazu o umbra alba, tarata dupa caruta. Era MARCO, minunea mea, legat pe un lant de nici un metru, motiv din care nu atingea pamantul cu picioarele din fata, era practic spanzurat, si incerca, spasmodic, sa se sprijine in singurul picior valid din spate.
Scriu si plang si acum, dupa atatia ani. Intr-un glas am strigat amandoua “stai!”, nu am mai putut fi diplomate, nu i-am rugat sa ne dea catelul, pur si simplu le-am spus ca il luam noi, ceea ce am si facut, si am plecat fara sa ne uitam inapoi. Uriasul meu alb si bland, minunea mea cu ochi de om, cum ii spun eu, si nu degeaba, a pus capul pe picioarele mele si a oftat.
Dupa cata suferinta a indurat, cum a putut sa mai aiba incredere intr-un om? Ce lectie!!! Anii parca nici nu au trecut peste el, e la fel de vioi, in pofida handicapului, ochii lui sunt la fel de expresivi, si mai presus de toate, e vesel, vesel si fericit, desi poate nu a mancat in fiecare zi.
Visez sa aiba un stapan care sa vada in ochii lui ce vad eu, caruia sa ii ofere ceea ce numai un caine poate, IUBIRE NECONDITIONATA!!!